OAMENI SI URSI

O INTAMPLARE ADEVARATA

Nu mi-am dorit niciodata ca una dintre cele mai pregnante amintiri pe care le am sa fie aceea a unei fiare ucigase care ma alearga furios prin padure pentru a ma prinde si, foarte probabil, a ma omori. Pe de alta parte, daca este sa-i dau crezare lui Freud, asta este un lucru bun. De obicei, oamenii au tendinta de a-si ascunde sub presul mintii chestiile care nu le convin, izoland undeva in subconstient amintirile neplacute, de unde, in timp, acestea rabufnesc sub alte forme – depresii, manii, boli psiho etc.

S-a intamplat in urma cu 8 ani de zile. Aveam 21 de ani, era 1 mai, era o dupa amiaza superba, cu mult soare si cer senin, tocmai sosisem cu prietena mea de atunci la Sinaia. Intrucat ne luasem o minivacanta si eram pusi pe fapte mari, dupa ce am mancat la pranz, am hotarat sa facem o mica plimbare pentru a ne pune muschii in miscare si a fi in forma in zilele urmatoare, cand urma sa « atacam » Piatra Arsa, Crucea, Jepii Mici etc. Am pornit de la Palatul Peles spre Stana Regala. As jigni montaniarzii daca as numi acest drum un traseu. In fapt, este o poteca pietruita, cu bari de sustinere, de fier, vopsite verde, fosta promenada a Familiei Regale, inainte de cel de-al doilea Razboi Mondial. Pe acest vechi drum, care curge in serpentine prin padure, te intalnesti foarte des cu grupuri de copii, cu batrani, cu tineri care coboara de la cota 2.000. De altfel, chiar in acea dupa amiaza ne-am intalnit cu 3 sau 4 grupuri de scolari si prescolari si cu numerosi alti oameni.

Daca mergi in pas vioi, nu ai cum sa faci mai mult de 30 de minute, cel mult 45 pana la Stana Regala. Nu am facut un tur de forta, ne-am mai oprit, am mai facut poze, am cules flori… Pe la 4 fara ceva dupa amiaza, mai aveam foarte putin si ajungeam la Stana, deja se vedea luminisul de sus, unde se termina muntele si padurea si incepea imensa poiana. La un momentdat prietena mea a ramas inmarmurita, cu privirea fixa, undeva sus, inspre luminis. Eu nu am inteles ce se intampla, continuam sa vorbesc, apoi am cercetat padurea si am vazut. Privind ghemul de blana, care se itea undeva sus de tot, chiar unde inceta negura padurii, primul lucru care mi-a venit in cap a fost ceva de genul: «Wooow! Ce caine mare!». Apoi, animalul, care atunci cand l-am zarit urca muntele, fiind pozitionat complet cu spatele fata de noi, si-a intors incet capul si ne-a privit. Era un urs.

In primele momente, eu unul mi-am pastrat sangele rece si nu m-am panicat deloc. Stiam ca in padurile din Romania sunt ursi, insa le asociam prezenta cu muntii izolati, cu padurile prin care omul nu are ce cauta, in niciun caz NU la Sinaia, NU pe un drum arhiplin de grupuri de copii si tineri. Fusesem la Sinaia de zeci de ori si aproape de fiecare data facusem acest drum si traseele montane de acolo – nu auzisem pe nimeni, niciodata vorbind despre intalnirea cu ursul. In vreme ce priveam acel urs, i-am spus prietenei mele sa stam calmi, nemiscati. Eram totusi la o distanta considerabila de urs, daca nu ne miscam, nici nu avea cum sa ne observe, dupa o vreme, el isi va vedea de drumul lui si noi de al nostru, ii ziceam eu ei, in soapta. Happy end! Numai ca nu a fost asa.
La inceput, ursul a inceput sa coboare lent. Mormaia puternic si din cand in cand urla din toti rarunchii. Am ramas in continuare nemiscati. Apoi, animalul a intalnit poteca serpuita. A inceput sa mearga din ce in ce mai repede. Ne tineam de mana si nu am facut niciun gest. Apoi sa alerge. Il vedeam foarte clar cum alearga dintr-o parte in alta a drumului, coborand in viteza «serpentinele», aproape impiedicandu-se, din pricina greutatii, cand lua curbele drumului. Era un mascul mare, in floarea varstei. In momentul in care mai erau aproximativ 10-15 metri care ne desparteau de urs, s-a dus naibii si ultimul strop de calm pe care-l mai aveam si am rupt-o amandoi la fuga. Pe masura ce fugeam, nelinistea a fost inlocuita de frica, apoi de groaza. Nu stiu daca ati vazut vreunul din filmele din seria Alien, insa in acele momente ma simteam fix precum unul dintre acele personaje patetice dupa care alearga monstrul xenomorph (aproape) invincibil.

La aproximativ un minut dupa ce a inceput urmarirea, am luat un oarecare avans, sa zic de 20-25 de metri si, in vreme de fugeam, am dat nas in nas cu un cuplu, de 30-35 de ani, sot si sotie. Am urlat la ei: «Fugiti, vine ursul!» Ea i-a zis barbatului ei pe un ton de repros «Ti-am zis eu ca am auzit mormaituri?!». El a bombanit ceva. Nu intelegeam cum naiba pot sa se certe si sa stea acolo, pe loc, in vreme ce ursul venea inspre noi. Pentru ca nu se miscau, am mai urlat de cateva ori « Fugiti, fugiti!» si ne-am pus, in sfarsit, toti patru in miscare. Am pierdut cateva momente pretioase in tot acest timp; uitandu-ma peste umar, am vazut din nou dihania cum alearga si se apropie din ce in ce mai mult.

La nici 10 secunde dupa aceea, s-a intamplat ceva imprevizibil. Probabil, un accident. Inconstienta. Nepasare. Nu stiu cum sa o numesc. In vreme ce alerga, barbatul, care era pozitionat primul si in fata femeii, deja ingrozit si disperat de apropierea ursului, a dat din maini haotic, pentru a-si spori ritmul… si si-a lovit nevasta. A lovit-o rau. Aceasta s-a dezechilibrat, s-a impiedicat si s-a prabusit pe burta, cat era de lunga, pe poteca. S-a julit si i-a dat sangele. Omul nici macar nu s-a oprit sa vada ce s-a intamplat cu sotia lui. Din cate imi aduc aminte, nici nu s-a uitat inapoi, nici nu a strigat-o. A continuat sa alerge disperat si a disparut in padure. De atunci, nu l-am mai vazut niciodata, dar nu de putine ori, rememorand patania, mi-am dorit sa-l fi prins acel urs.

In ciuda faptului eram ingrozit si simteam ca mor de frica, m-am oprit si eu si prietena mea si am ajutat-o pe femeia aceea sa se ridice, apoi mai mult am tras’o dupa noi si am reinceput sa fugim. Simteam si auzeam ca acum dihania trebuie sa fie foarte aproape… si in cele din urma am tras cu coada ochiului, in spate. Ursul era la mai putin de jumatate de metru de mine. Mi-am scos fulgerator rucsacul (in care aveam o sticla de apa plata, biscuiti si gecile de ploaie), am incetinit si i-am dat de doua ori, cat am putut de tare cu el in cap. Ursul a urlat, s-a oprit, a muscat ghiozdanul si a inceput sa-l scuture violent, precum fac uneori cainii cu jucariile. Am castigat in tot acest timp cativa metri, insa ursul negasind nimic interesant in rucsac, l-a aruncat si si-a continuat urmarirea. Iar atunci s-a produs brusc si capatul cursei.

Pana atunci, jivina alergase dupa noi numai pe poteca. In acel moment, cum era drumul in serpentine, noi eram in apropierea unei curbe, iar el chiar la curba de deasupra noastra. A taiat brusc poteca si ne-a aparut drept in fata, la un metru, cel mult doi de noi. Toti trei am ramas stana de piatra. Nu am scos absolut niciun sunet, nu am facut niciun gest, nici cea mai mica miscare. Asteptam pur si simplu sa vad ce face animalul, ingrozit, dar poate resemnat. Deja alergasem foarte repede si foarte mult, din cauza panicii respirasem aiurea pe gura, odata ce-mi iesisem din ritmul alergarii nu mai eram in stare sa fac vreun pas. Ursul ne-a privit si a mormait usor. S-a dat in spate. S-a ridicat pe picioarele din spate si cu ghiarele din fata a zgariat un copac. Apoi, precum Baloo din Cartea Junglei, s-a intors si a inceput sa se frece de copac, sa-si scarpine spatele de el. Era simpatic si caraghios, in alte circumstante poate mi-ar fi venit sa rad. De fapt, asistam la performarea unui instinct foarte bine dezvoltat la ursi. Era un Alfa. Isi marca teritoriul si ne arata ca noi suntem pe teritoriul lui. Dupa ce a terminat cu scarpinatul, a inceput sa molfaie niste frunze de pe jos. Din cand in cand ne privea. La un momentdat, la fel ca un catel, s-a pus pe spate si s-a asezat cu burta in sus.

Am inteles atunci ca, pur si simplu, pentru el urmarirea se incheiase. Daca la inceput era extrem de furios si foarte probabil ne-ar fi ranit sau omorat, am inteles ca acum se calmase si ca nu ne vrea (neaparat) raul. Trecusera 10 minute, poate un sfert de ora in care il priviseram impietriti cum se «joaca» la nici trei pasi de noi. Si cu toate acestea eram vii si nevatamati. Animalul nu mai era agresiv.

Mi-am dat seama ca imi tin prietena de o mana, iar de cealalta o tin pe acea femeie necunoscuta, al carei nume l-am uitat (si careia probabil i-am salvat viata, imi spun prietenii, atunci cand le povestesc intamplare. Atunci, nu m-am gandit la asta…). Le-am zis in soapta: «Hai sa mergem!» si am facut un pas. Apoi inca unul. Si inca unul. Am vazut ca ursul nu se ia dupa noi si am mai facut cativa pasi, privindu-l. Si am mai mers un pic, si inca cativa pasi. In padure era liniste, fiecare secunda era parca fara de sfarsit. Si inca cativa pasi, iar atunci cand a iesit din raza noastra vizuala, toata groaza ne-a revenit si am rupt-o din nou la fuga. Insa, nu ne mai urmarea nimeni. Ne-am intalnit cu un grup mare, de 10 oameni, care coborau si aveau 2 caini lupi cu ei. Cainii au inceput sa latre, iar ursul sa mormaie. Am fugit cu totii pana la Stana Regala. Ne-am tras sufletul o vreme – tin minte ca atunci cand am ajuns in poiana, m-am prabusit efectiv pe iarba, simteam ca-mi arde pieptul, ca ma sufoc, ca indiferent cat de tare as respira, nu am suficient aer si nu m-am putut misca cateva minute bune. Ne-am strans toti care eram la Stana, insa nimeni nu s-a gandit sa mai coboare spre Peles. Am luat-o spre cota 1400, iar de acolo am coborat in Sinaia. Am glumit, am ras. Ce misto e sa fii in viata! Am ajuns jos. De data aceasta, Happy End!

In 2001, cand s-au intamplat toate astea, evenimentul in sine a fost pur si simplu un accident. Nimeni nu stia cum dracu’ a ajuns ursul acela acolo. Nimeni nu mai auzise ca la Sinaia pe acel drum batatorit de turisti sa atace ursul. Anii au trecut, iar povestile despre ursi au prins amploare. Atacurile s-au sporit, au inceput sa apara din ce in ce mai multi raniti. Cateodata si morti. Anul trecut, drumul de la Sinaia la Cota 1400 – da, nenorocirea aia de drum suprapopulat, plin cu masini si «pantofari» care vin la gratare – nu mai era considerat drept sigur, daca vroiai sa-l faci pe jos. De asemenea, dupa lasarea serii, daca vroiai sa te plimbi de unul singur, pe jos, pe la Palatul Peles si Furnica, insemna ca esti inconstient si cauti necazul cu lumanarea.

Weekendul care tocmai a trecut am fost la Busteni cu niste prieteni care ne-au invitat sambata seara la alti tovarasi de’ai lor care au o pensiune acolo. Am stat de vorba si, printre altele, ne-au prezenta jovial locatia si orele aproximative de plimbare ale fiecarui urs gunoier care vine seara de seara prin oras. Sunte peste 15 si 2 dintre ei nu au nicio jena sa apara nici in buricul targului, la Primarie. Usa de la intrarea pensiunii lor, Green Eden, era bruscata si geamul crapat. Saptamana trecuta un grup de turisti a fost surprins pe alee, in cursul noptii, de un urs si oamenii au sarit gardul pentru a se adaposti. Ursul s-a luat dupa ei si in momentul in care a sarit si el, au trebuit sa sparga usa pentru a scapa.

M-am plimbat pana la Cascada Urlatoare si am vazut cel putin 5 indicatoare mari pe care scria cu litere de’o schioapa ATENTIE URSI. In urma cu 3 ani, cand facusem ultima oara acest drum, nu exista nicio astfel de atentionare. Am mai stat de vorba cu alti oameni care traiesc in Busteni. Mi-au zis ca ursii s-au inmultit peste masura, ca ataca inclusiv la Babele si la Sfinx, pe platoul alpin, si mi-au facut inventarul ultimelor ispravi. Din fericire, nici una nu s-a soldat cu victime, prin urmare vestile nu au ajuns in presa senzationalista din Capitala. Insa, conform spuselor oamenilor, in ultimele doua luni, in fiecare saptamana, la Busteni a fost un atac. Unii au scapat ca mine, doar cu frica, altii doar cu cate o zgarietura sau o muscatura «nesemnificativa» pentru tabloidele si televiziunile avide de zoaie si socant. Pentru ca nu aveam toata ziua la dispozitie si trebuia seara sa ne intoarcem in Bucuresti, am urcat cu telecabina pana la Babele. Ne-am dus pana la Cruce, apoi vroiam sa coboram pe Jepii Mari. Am vorbit cu cativa oameni de acolo. Ne-au spus ca in padure colcaie de ursi, ca trebuie sa mergem in grup, sa facem permanent zgomot, sa nu ne departam prea tare unul de altul si sa fim vigilenti. Ceea ce, daca mergeti la munte, va recomand si voua.

Viata are prioritate

In editia de weekend a Evenimentului Zilei a aparut un articol care trage un semnal foarte puternic de alarma privind inmultirea peste masura a populatiei de ursi din Romania. Sintetizat la sange, textul expune doua realitati cu adevarat ingrijoratoare:

  1. in momentul de fata, in Romania se inregistreaza un numar de ursi (aprox. 10.000) de peste doua ori mai mare decat cel optim pentru teritoriul tarii noaste (4.000).
  2. autoritatile nu fac nimic in privinta asta. Nothing new, care-va-sa-zica.

OK, avem cea mai mare populatie de ursi din Europa. Judecand rece si cinic, chestia asta nu ne ajuta la absolut nimic. Decat, poate, la un strop de mandrie nationala. Romania, tara ursilor. Halal! Nu sunt expert, e posibil sa ma insel, insa intuiesc ca daca bestiarul muntilor ar cuprinde – de exemplu – o mie de ursi, in loc de cati sunt acum, ecosistemul nu ar avea cu nimic de suferit. Exista numeroase tari in Europa in care de peste o suta de ani nu mai exista niciun urs in libertate: Elvetia, Germania, Suedia etc. Chiar nu-mi aduc aminte sa fi citit vreun studiu, vreo stire, ceva despre un posibil dezastru pe care disparitia blanosilor din paduri l-a provocat asupra biotopului din tarile cu pricina…

Stiu ca imi pun in cap o multime de inflacarati ai protectiei animalelor, insa in momentul in care oamenii sunt atacati si mor din cauza unor animale – solutia este una singura: suprapopulatia trebuie eliminata. Cumva. Excesul de ursi ar putea fi vandut si sunt convins ca s-ar gasi cumparatori, iar afacerea ar fi (extrem de) profitabila. Exista si cealalta solutie – sangeroasa, dar la fel de eficienta – vanatul sportiv. Pasul urmator este amenajarea de rezervatii si parcuri naturale, spatii protejate in care ursii sa fie monitorizati si ingrijiti, dar si ingraditi.

Daca demersul celor care se lupta pentru drepturile animalelor ar fi sincer, s-ar gasi suficiente fonduri pentru asa ceva. Marea tragedie este ca, la fel precum in cazul cainilor vagabonzi, in momentul in care trebuie sa faca efectiv ceva (sa doneze niste bani, sa munceasca voluntar etc.) pentru cauza pe care (zic ca) o sustin, larga majoritate a guralivilor care se bat cu pumnii in piept se evapora ca prin farmec… si raman o mana de oameni – activistii si putinii finantatori ai ONG-urilor de profil – pentru care astfel de probleme sunt pur si simplu imposibil de rezolvat cu adevarat, in lipsa unei sustineri populare. Si, astfel, ne intoarcem de unde am plecat. Oamenii sunt atacati, ursii se inmultesc, nimeni nu face nimic. O situatie ridicola si groteasca…

Comentariul meu

O situatie de genul acesta am avut si eu cu sotia si fiul meu.In SINAIA spre cota 1400 pe sosea ne aflam intre 2 grupuri de ursi daca coboram dadeam de un grup daca urcam dadeam de celalalt grup de ursi.Toti care urcau si coborau ne spunea cum de n-au dat ursi peste noi.Am zis mergem la cota 1400 cu Dumnezeu inainte.Toti se ingrijora de noi dar nimeni nu a spus :Urcati in masina va ducem noi in siguranta!Macar sotia si copilul ca de mine nu-mi pasa.Astia suntem nu ne intereseaza ca altul poate muri sfasiat.Toti trei ne-am rugat la Dumnezeu si credeti-ma ca nici macar nu am vazut acei ursi .Am scapat ca ne-am pus nadejdea in Dumnezeu si nu in oameni care oricum au trecut nepasatori pe langa noi.

Acest articol a fost publicat în SUPRAVIETUIRE IN NATURA și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la OAMENI SI URSI

  1. Alex spune:

    Povestea e frumoasa, dar fantastica.In 10 minute ursul te prinde de 10 ori.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s